INFRASTRUCTURILE CRITICE – ELEMENTE ESENŢIALE PENTRU MENŢINEREA FUNCŢIILOR VITALE ALE SOCIETĂŢII*

Procesul foarte complex şi dinamic de globalizare a societăţii a adus cu sine în ultimii 10-15 ani o serie de noi concepte de vulnerabilitate ce influenţează decisive aspecte legate de securitatea naţională, siguranţa oamenilor şi informaţiilor, a instituţiilor naţionale şi

internaţionale. În condiţiile creşterii interdependenţelor, securitatea cetăţenilor, comunităţilor sociale, naţiunilor şi statelor este în strânsă legătură cu o serie de sisteme de infrastructuri care asigură serviciile esenţiale tuturor domeniilor vieţii sociale. Funcţionarea lor în mod continuu este, astfel, o chestiune vitală pentru buna funcţionare a societăţii.

O infrastructură sau o componentă este considerată critică în funcţie de poziţia strategică în sistemul general şi, în special, în funcţie de interdependenţele prin care este legată de alte componente sau infrastructuri. Directiva 2008/114/CE a Consiliului Europei, privind identificarea şi desemnarea infrastructurilor critice europene şi evaluarea necesităţii de îmbunătăţire a protecţiei acestora, adoptată la 8 decembrie 2008, dă următoarea definiţie: „Infrastructurile critice se referă la acele obiective, reţele, servicii, activităţi fizice şi mijloace informatice care sunt atât de vitale pentru naţiuni, încât scoaterea lor din funcţiune sau distrugerea lor poate avea un impact serios asupra sănătăţii, siguranţei, securităţii sau bunăstării economice a cetăţenilor, sau asupra funcţionării efective a actului de guvernare din statele membre”.

În România, OUG nr. 98/2010 privind identificarea, desemnarea şi protecţia infrastructurilor critice defineşte infrastructura critică naţională ca fiind un element, un sistem sau o componentă a acestuia, aflat pe teritoriul naţional, care este esenţial pentru menţinerea funcţiilor vitale ale societăţii, a sănătăţii, siguranţei, securităţii, bunăstării sociale ori economice a persoanelor şi a cărui perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ la nivel naţional ca urmare a incapacităţii de a menţine

respectivele funcţii.

Ameninţarea teroristă, diversitatea şi numărul mare al dezastrelor naturale, precum şi accidentele tehnologice sunt surse care determină acordarea unei atenţii deosebite protecţiei infrastructurilor critice. Complexitatea şi interdependenţa acestor infrastructuri impun măsuri de protecţie atât la nivel internaţional, cât şi naţional.

Preocupările organismelor naţionale, internaţionale, regionale şi non-guvernamentale sunt concentrate în jurul dezvoltării unor proceduri şi metodologii pentru identificarea şi protejarea infrastructurilor critice.

Sistemele de infrastructuri critice pentru care se stabilesc măsuri speciale de protecţie, în cadrul UE sunt:

• Instalaţiile şi reţelele de distribuţie din domeniul energetic (în special instalaţiile de producere a electricităţii, de petrol şi de gaze, instalaţiile de stocaj şi rafinăriile, sistemele de transport şi de distribuţie);
• Tehnologiile de comunicaţii şi informaţii (telecomunicaţiile, sistemele de radiodifuziune, programele, materialul informatic şi reţelele, inclusiv Internetul etc.);
• Instituţiile care asigură sectorul financiar-bancar şi pieţele de valori şi investiţii;
• Platformele şi instituţiile sistemului de sănătate (spitale, instalaţii de îngrijire a bolnavilor şi băncile de sânge, laboratoare şi produse farmaceutice, servicii de urgenţă, de căutare şi de salvare);
• Mijloacele de producţie şi distribuţie pentru sectorul alimentar;
• Aprovizionarea cu apă (rezerve, stocaj, tratament şi reţele de distribuţie);
• Transportul feroviar, rutier, aerian, pe apă şi instalaţiile aferente utilizate (aeroporturi, porturi,

instalaţii intermodale, căi ferate, reţele de tranzit de masă, sisteme de control trafic);

• Producţia, stocajul şi transportul produselor periculoase (materiale chimice, biologice, radiologice şi nucleare);
• Administraţia (armata, jandarmeria şi poliţia, servicii de bază, instalaţii, reţele de informaţii, active, locuri importante, monumente naţionale).

Securitatea naţională şi internaţională sunt dependente, în foarte mare măsură, de infrastructurile critice ale societăţii. Dar acestea sunt tot mai vulnerabile în faţa mijloacelor din ce în ce mai sofisticate de atac asupra lor, fapt care determină acţiuni susţinute dedicate contracarării ameninţărilor şi asigurarării unor standarde de protecţie şi de securitate cât mai ridicate.

Protecţia unei infrastructuri critice este constituită din totalitatea măsurilor stabilite pentru reducerea riscurilor de blocare a funcţionării sau de distrugere a acesteia.

În România, schimbarile generate de tranziţia la un alt sistem social, adaptarea la mecanismele economiei de piaţă, aderarea la structurile NATO şi UE au adus în prim plan necesitatea de a acorda o atenţie sporită vulnerabilităţile care apar ca urmare a transformărilor survenite în aceste procese, de-alungul timpului. Astfel, în timp ce strategia de securitate naţională a

României din 2001 se mărginea să definească termenul de vulnerabilitate fără a-i detalia în profunzime conţinutul, Hotărârea C.S.A.T. nr. 62/2006 privind Strategia de Securitate Naţională a României face o enumerare a acestora, menţionând şi pericolele care pot fi generate de existenţa unei infrastructuri slab dezvoltate şi insuficient protejate. Specialiştii în domeniu arată reale preocupări pentru acest domeniu şi se încerca aprofundarea şi definirea cât mai detaliată a elementelor implicate, relativ la condiţiile specifice existente în ţara noastra.

Principalele vulnerabilităţi ale infrastructurii critice din România pot fi redate mai detaliat astfel:

• Proceduri operaţionale standardizate de control inexistente sau inadecvate;
• Proiectarea elementelor de infrastructură fără luarea în considerare a mecanismelor de apărare adecvate evoluţiei ameninţărilor;
• Acces neautorizat la sistemul de control al elementelor de infrastructură;
• Posibilitatea folosirii unor canale de comandă şi control neautorizate;
• Lipsa mijloacelor de detecţie pentru raportarea rapidă şi uşoară a activităţilor nelegale sau a anomaliilor”.

Statul ar trebui să pună accentul pe activitatea de coordonare a tuturor partenerilor implicaţi în procesul de asigurare a protecţiei infrastructurii critice şi pe îndeplinirea unui spectru larg de acţiuni, care poate include: avertizarea asupra pericolelor curente, asigurarea de avertizări şi alarmare, investiţii în cercetare-dezvoltare etc.

Nevoia de a răspunde unor provocări din ce în ce mai mari cu soluţii performante şi sisteme integrate de securitate, care încorporează tehnologii de ultimă generaţie, este reală. Este necesară o viziune pe termen lung care impune luarea în considerare a posibilităţilor de extindere a soluţiilor implementate. Flexibilitatea şi fiabilitatea sistemelor sunt elemente cheie de cele mai multe ori. Sisteme versatile, care pot avea întrebuinţări multiple, posibilităţi extinse de comunicaţie wireless, de control prin internet pe canale securizate, imagini de mare rezoluţie de la camerele de supraveghere, sisteme de identificare biometrice avansate, sisteme avansate de securitate perimetrală etc. – sunt doar câteva din aspectele impuse de actualele nevoi de securitate. De exemplu, sistemul de control acces este unul dintre elementele cele mai importante menite să asigure siguranţa şi funcţionarea eficientă a unei entităţi. Acesta este cel care asigură, în primul rând, o triere corespunzătoare a persoanelor care au dreptul de a intra în diverse arii ale unei clădiri, prevenind utilizarea neautorizată a unor documente sau echipamente, furtul de bunuri sau informaţii etc.

De asemenea, utilizarea unor sisteme de siguranţăintegrate, monitorizate din dispecerate performante, menite să reducă implicarea factorului uman în procesul de supraveghere, pot creea diverse avantaje, printre care extinderea posibilităţilor de supraveghere, concentrarea pe perfecţionarea forţei de intervenţie şi reducerea cheltuielilor.

În acelaşi sens, reţelele de telecomunicaţii trebuie monitorizate centralizat dintr-un Network Operations Center (NOC) dotat cu echipamente performante cu funcţionare 24 / 7. Obiectivele principale sunt: remedierea în timp util şi cu maximum de eficienţă a eventualelor avarii, monitorizarea unor parametrii specifici, precum şi sincronizarea cu reţelele afiliate.

Mai sus sunt expuse numai câteva exemple de soluţii care pot duce la creşterea gradului de securitate. Este evident însă că toate acestea trebuie înglobate într-o strategie coerentă de securitate. Crearea unor programe, activităţi şi acţiuni concrete realizate de organismele abilitate atât din mediul public, cât şi din cel privat reprezintă un demers major în direcţia asigurării protecţiei infrastructurii critice din România.

* Sorin CĂLINESCU – articol din revista Alarma nr. /2011